Trei zile în Polonia

De curând am avut ocazia să vizitez Polonia. Chiar dacă vizita nu era una în scopuri turistice, nu am pierdut ocazia, ca după amiezile post serviciu să vizitez câteva din locurile necunoscute mie, mai exact oraşul Bedzin, situat undeva în sudul Poloniei, între Katowice şi Cracovia. Bedzin este un oraş atestat în secolul al XIV-lea fiind construit în jurul castelului cu acelaşi nume. Iată câteva dintre aceste locuri pe care le recomand trecătorilor prin această parte a Poloniei.

Palatul

Împreună cu colegul meu polonez – devenit ghid în această aventură – ne-am luat bicicletele şi am pornit la drum în jurul oraşului. Marcin – colegul ghid – m-a ispitit cu privire la condiţia mea fizică. Primul obiectiv întâlnit a fost palatul familiei Mieroszewski, construit în stilul baroc-neoclasic, în anul 1702. Clădirea palatului în forma ei actuală a fost reconstruită pe plan dreptunghiular în secolul 18-19. Parcul palatului este locul preferat de tinerii căsătoriţi pentru şedinţele foto de după nuntă, care ne-au şi primit cu interes în intimitatea lor – eveniment atât de nemaipomenit în viaţa de început a unei familii. O mică decepţie pentru mine: uşile palatului erau închise.

Lacul

De la palat am pornit în amonte, pe malul râului ce străbate oraşul. Drumul nu era de loc confortabil, mai ales că eu nu aveam o experienţă îndelungată în abordarea ciclistică. În jurul nostru mulţime de ciclişti care emanau voie bună de care m-am contaminat şi eu pentru a nu-mi face de râs neamul din spaţiul mioritic. Râul era plin de raţe care se bălăceau, întrecându-se cu câte un caiac solitar. Ne-am oprit pentru scurt timp pentru a contempla o liotă de tineri care jucau pasionaţi volei. În sfârşit am ajuns la capătul itinerarului, unde trona maiestos un lac întins, nu destinat agrementului, ci pur şi simplu ca un monument natural. În aval, era amenajat un al doilea lac destinat de data aceasta agrementului. M-au impresionat plăcut figurile luminoase ale salvamarilor care făceau antrenamente cu câinii ce urmau mai apoi să preia din sarcinile acestora. Nu sunt un mare iubitor de câini, dar spectacolul acela mi-a dat o stare sufletească deosebită. Poate, poate – nu se ştie – îmi voi lua un câine şi îi voi citi şi cărţi „chinologice” care să mă scoată din monotonia lecturilor mele inginereşti. Era acolo un căţel neinstruit, pe care unul dintre salvamari se chinuia să-l atragă spre apă. Începătorul canin nu vrea să-l asculte cu nici un chip, în timp ce un alt patruped, deja specialist nu ştia ce să facă pentru a ieşi dintr-un ţarc să sară în apă. Unul, ţipa de teama apei, altul ţipa să sară-n apă. Acelaşi obiectiv declanşa reacţii atât de diferite la cei doi „prieteni ai omului”. Faptul mi-a atras atenţia că şi în cazul speciei homo, lucrurile stau tot cam aşa.

Marcin mi-a relatat că toate amenajările turistice sunt construite cu fonduri europene, absorbite cu tenacitate de către administraţia poloneză, ceea ce nu prea se întâmplă prin România noastră dragă.

Biserica

Când am revenit în oraş, după vreo două ore, puţin obosit dar cu sufletul deschis, am vizitat o biserică de peste 600 de ani purtând hramul „Sfintei Treimi”. Auzisem multe lucruri despre religiozitatea naţiei poloneze şi aş fi dorit să particip la o slujbă. Am trăit şi acum o altă mică decepţie. Slujba se terminase şi preotul tocmai se pregătea să tragă uşile bisericii. Amabil ne-a invitat totuşi în interior şi ne-a dat şi unele explicaţii. Evident, spre deosebire de biserica ortodoxă aici predominau arcadele înalte, vitraliile şi nelipsita orgă în acordurile căreia, credincioşii se înfrăţeau – probabil – cu Divinul. Parcă mă învăluiau şi pe mine, din nu ştiu ce misterioase locuri, acordurile „Patimilor după Matei” de Bach. Pe mine, da – chiar pe mine – individul acesta cu educaţie tehnică, poate chiar tehnicistă şi cu o mai precară deschidere spre lumile transcendente.

Castelul

Se înserează si nu mai este timp pentru vizitarea castelului. Rămân impresionat de modul în care acesta este iluminat pe timpul nopţii. Îmi fac timp şi – în ultima zi – vizitez  acest castel, ctitorit de Cazimir cel Mare în secolul al XIV-lea pe amplasamentul unei vechi fortăreţe din lemn.

În curtea castelului am încercat să mă transpun în perioada străveche, de glorie a celebrului castel, renumită fortăreaţă la graniţa regatului Polon. Muzeul din interiorul castelului adăposteşte pe cele trei niveluri expoziţii de armament şi muniţie folosite de-a lungul timpului la apărare dar şi ilustrate ce prezintă istoria mai recentă a acestuia. Am văzut de exemplu ilustrate din timpul celui de al doilea război mondial, când Polonia a înscris acea pagină glorioasă în lupta sa cu invazia hoardelor hitleriste. Mă gândesc, că poate, cel puţin două trăsături sunt caracteristice spiritului polon: religiozitatea şi eroismul. Armurile, arbaletele, săbiile, suliţele dar şi arme de foc tunuri, puşti şi pistoale denotă perioada cruntă străbătută de castel ca avanpost de apărare. De sus, din turn, poţi vedea panorama împrejurimilor dar şi orice mişcare din oraş cu ajutorul unei lunete. De asemenea dacă doriţi să petreceţi mai mult timp în interiorul fortăreţei, în subsolul castelului funcţionează un pub, unde turiştii îşi pot alina setea. La ieşire rămân surprins când nişte tineri se antrenau simulând diverse situaţii întâlnite în timpul duelului cu sabia, lângă castel funcţionând un club al pasionaţilor de tehnicile vechi de luptă.

De-a lungul timpului istoria a fost cruntă pentru castelul din Bedzin. Din 1348, de când acestea a fost transformat în fortăreaţă din piatră, a fost folosit ca avanpost militar pentru următoarele două secole. Din secolul al XVI-lea castelul a început să se erodeze, iar în 1616 acesta a fost distrus de foc, şi mai apoi de invazia suedezilor în 1657. Degradarea a continuat şi abia după 1950, când a intrat în posesia autorităţilor guvernamentale a fost complet restaurat şi astăzi funcţionează ca excelent muzeu cu o admirabilă arhitectură medievală poloneză. A trebuit să-mi fac bagajul şi să plec spre aeroport, părăsind cu părere de rău un loc al cărui spirit nu l-am putut pătrunde în cele două-trei zile petrecute în sudul Poloniei. Mă chemau „prostioarele” cotidiene cu brutalitatea lor imperativă şi nu aveam încotro. Nu pot însă trece în uitare aceste zile minunate şi îi îndemn pe toţi să treacă prin spaţiul polonez cu o istorie pe cât de eroică, pe atât de mândră şi încărcată de duioşie.