De groază pe strada Grozeşti

De curând am fost la mare - aşa cum face tot românul vara - să mă relaxez într-un bine meritat concediu. Am plecat la Constanţa unde m-am cazat la o cunoştinţă, pe strada Grozesti, la ieşirea din oraş spre Mamaia. Ajuns seara, nici nu apuc bine să mă acomodez cu noua locuinţă, că la uşa apare - ceea ce avea să devină mai târziu coşmarul unei nopţi albe – o doamnă trecută de anii tinereţii.

Vecina problemă

Iritată din nu ştiu ce motiv de prezenţa noastră în casa alăturată, vecina caută pretextul unui scandal întrebându-ne pe un ton acuzativ dacă nu cumva i-am fi forţat poarta. Nu trece decât puţin timp şi revine la uşă cu aceeaşi problemă, de data aceasta învinuindu-ne că noi i-am fi blocat yala porţii. Îi explic politicos că nu am umblat la poarta dânsei lucru ce îi transmite telefonic şi proprietara.

La un moment dat, de afară încep să se audă bătăi şi bocănituri. Ok!, am zis, probabil femeia vrea să deblocheze yala porţii. Însă, nu îmi puteam imagina că acest lucru avea să se întâmple toată noaptea. Trec orele, e târziu în noapte iar zgomotele se amplifică în zidul locuinţei. Deranjat fiind, şi ţinând cont că am un copil mic, de doar un an, îi atrag atenţia că e program de linişte şi că vreau să ne odihnim. Ea se arată deranjată de cele spuse de mine şi îmi replică: „Cine dracu’ eşti tu să îmi spui ce să fac. Sunt în curtea mea şi fac ce vreau!”. Se pare că sugestia mea are efect invers decât cel aşteptat, lucru ce o înfurie mai rău, zgomotele devenind insuportabile. Văzând că nu ajung la nici un consens cu vecina, fac apel la 112. Echipajul deplasat la faţa locului, observă din replicile ei că are probleme de coerenţă în ceea ce spune, din cauza băuturii iar poliţiştii nu reuşesc să vorbească cu ea decât după gard. Oamenii legii mă sfătuiesc să o lăsăm un timp, căci probabil după plecarea lor, aceasta se va intimida şi va „îngropa” securea războiului. Însă nici gând de armistiţiu! Sunt nevoit să solicit din nou ajutorul echipajului de poliţie. Vecina ştiind că Politia nu poate intra în curte fără mandat, refuză să iasă la poartă. Agenţii se văd neputincioşi să o legitimeze şi implicit în a rezolva denunţul meu. La scurt timp după plecarea agenţilor aceasta răbufneşte din nou „E curtea mea!... Care e problema ta! E curtea mea şi fac ce vreau! Voi ce dracu’ căutaţi aici? Cine dracu’ sunteţi? Fii al dracu’ să fii de ordinar!” şi mai aplică câteva lovituri în geamul mat, croindu-l. „Cheamă din nou Poliţia!”, aplicând iarăşi loviturile de rigoare, să le ţinem minte toată viaţa. Mă întreb, aşa ar fi rezolvat cazul şi agenţii americani? Pe la 4 dimineaţa, obosită de vaporii de alcool din cap, se duce la culcare, râmându-ne 2-3 ore de somn până la venirea dimineţii.

Casa „cu cântec” a aparţinut Alexandrei Stan

Ziua următoare i-am povestit proprietarei ce noapte de pomină am avut. Aceasta mi-a spus că vecina problemă este cunoscută de toată strada ca mare consumatoare de alcool, iar ea nu a mai locuit de şase ani în casă, pe atunci având alţi vecini. Mi-a mărturisit că atunci casa învecinată se afla în proprietatea familiei cântăreţei Alexandra Stan, celebră pentru top hit-urile „Mr. Saxo Beat” „ASAP... Get Back”, aceasta având să o înstrăineze mai târziu vecinei cu probleme la „mansardă”.

Cheful cu manele

Nu trece decât o noapte liniştită, iar a treia avea să fie la fel de groaznică ca prima. De data aceasta din pricina nepotului aceleiaşi persoane, care avea să dea un chef de pomină cu gagici şi petrecăreţi de anduranţă.  La început muzica era ceva mai „digerabilă” şi la un volum cât de cât suportabil, însă pe la miezul nopţii, petrecăreţii încinşi de la atâta alcool în instalaţie, au dat-o pe manele, fără număr... până la ora 9 dimineaţa.

Gunoiul, cuiul şi cauciucul

Mă căznesc să mă acomodez cu stilul de viaţa de pe strada, nu degeaba numită Grozeşti. Se pare că lucrurile se liniştiseră câteva zile, până în ziua de „marţi” – zi de gunoi. Toate pubelele se scot la poartă să fie golite şi la fel face şi vecina problemă care o amplasează lângă „botul” maşinii mele. Nimic nelalocul lui până mai târziu când aveam să constat că în cauciucul roţii din faţă, ce fusese lângă pubela de gunoi, era o frumuseţe de cui înfipt. Schimb roata şi încerc să nu mai reaprind scandalul avut cu vecina, cu toate că pe ea o bănuiam de grozăvie. Ajuns cu pana la vulcanizare, am constatat că nu eram singurul sosit cu o astfel de problemă. Culmea face ca tot un argeşean să aibă aceeaşi problemă însă acesta având cauciucul înţepat irecuperabil cu cuţitul. Cel mai probabil vreun vecin invidios pe cei care „se descurcă” era ghidat de principiul „să moară şi capra vecinului.”

Cu rusul prin Argeş

Împreună cu un prieten rus, venit cu oarece treaba la Piteşti, am hotărât să facem o excursie în judeţ pe traseul Piteşti - Curea de Argeş – Transfăgăraşan. Nu am zăbovit mult şi dis-de-dimineaţă am pornit de la Piteşti cu itinerarul bine stabilit pentru ziua noastră de drumeţie.

Dintr-o suflare am şi ajuns la Curtea de Argeş - oraş încărcat de istorie şi veche capitală a Ţării Româneşti. Trebuia să-l introduc pe rus nu numai în frumuseţea oraşului ci şi în câteva capitole ale istoriei noastre naţionale. L-am dus pe la Muzeul Municipiului, dar mare lucru n-am putut să-i arat aici. Mai mult i-am vorbit într-o engleză aproximativă şi pentru mine şi pentru el. Nefericirea mea că în anii de şcoală strâmbam din nas când era vorba de lecţiile de limba rusă. La un moment dat Nikolay strigă la mine: „Dan, stai că am văzut ceva interesant aici. Este scris în litere chirilice!” A stat deasupra documentului, dar cred că mare lucru nu prea a înţeles. Muzeografa, bănuind că suntem sărăcuţi, deşi nu păream, ne-a tăiat două bilete cu reducere ca pentru studenţi. Nikolay după ce i-am tradus s-a pus pe râs necrezând că el mai poate arăta ca un student. Rusul devine tot mai curios şi critic când vede nişte schele învechite, probabil de 2-3 ani ridicate în jurul bisericii Sân Nicoară. „Se vede treaba că nici pe la voi autorităţile nu se omoară cu reparaţia monumentelor istorice.” Cu mult spirit de observaţie, prietenul meu face comentarii pertinente cu privire la rolul credinţei în istoria mea dar şi în istoria lui, vorbindu-mi cu multă căldură despre Rusia pravoslavnică. În fine ne îndreptăm spre celebra Mănăstire a lui Neagoe Basarab. Pe drum abia am timp să-i povestesc legenda Meşterului Manole. A fost numai ochi şi urechi. În curtea bisericii era puţină lume, doar câţiva bărbaţi şi femei dădeau acatiste, probabil unii se împărtăşeau sau se închinau. Şi cu această ocazie, Nikolay, mi-a părut din nou ca fiind mai aproape de lumea religiei şi a bisericii decât mine şi alţi tineri pe care îi cunosc. El a rămas surprins când a văzut şi la Biserica Domnească şi, mai ales, la Mănăstire policromia vitraliilor care filtrau atât de plăcut lumina puternică a soarelui de iunie. La ei, cică nu există vitralii ci doar geamuri obişnuite care nu împrăştie lumina aceea ireală din lăcaşurile sfinte ale neamului nostru. 
L-a înduioşat foarte mult destinul Anei din legendă şi a vrut neapărat să facă o poză aproape de locul unde se presupune că a fost zidită, ba chiar m-a şi întrebat grav şi preocupat dacă legenda spune ceva despre frumuseţea Anei.

Ghilotină, spânzurătoare şi ţepi la Cetatea Poienari

Urcăm la Poienari cele 1480 de trepte până la cetatea-fortăreaţă a lui Vlad Ţepeş. Pentru a uşura urcuşul, autorităţile au construit două locuri de popas de-a lungul celor 1480 de trepte unde au amplasat şi două bănci colorate – ciudat - în roşu. Pentru a reconstitui cruzimile domniei lui Vlad Ţepeş, administratorii actuali au instalat un podium cu instrumente de tortură folosite la pedepsirea răufăcătorilor în timpul domniei lui „Dracula”. O ghilotină, o spânzurătoare şi două ţepi în mărime naturală, în care turiştii pot vedea cu ochii minţii imagine sângeroaselor pedepse din vremi apuse.

Transhumanţa este încă vie

Pornim spre barajul Vidraru pe lângă care trecem fără a coborî şi urcăm spre Bâlea Lac. O şosea plină de gropi şi nişte drumari prăpădiţi care se făceau că lucrează. Disconfortul urcuşului dispare ca prin farmec. La numai câţiva metri o turmă mare de oi flancată de câini, măgari şi ciobani urcă spre înaltul muntelui. Iată străvechea transhumanţă a ciobanilor români.

Mintea îmi este străbătută de amintirile copilăriei mele, de cele câteva oi cu care mergeam şi eu la păscut şi credeam că sunt cineva că pot să am grijă de ele. Şi rusul meu a fost copleşit de urieşenia turmei şi m-a somat să opresc pentru a putea fotografia un fenomen de asemenea grandoare cu care el nu se întâlnise în ţara lui.

  

„Aveţi o ţară frumoasă!”

Cert, acesta a fost un drum plin de surprize. Mergând tot mai către în sus coechipierul meu vede o maşină de teren cu număr rusesc, oprită în faţa noastră, doar la câţiva metri. Era chiar din Moscova. Nemaipomenit! Cât de mică este lumea! Nikolay este în extaz, nu-i vine să creadă. Oprim şi ne îndreptăm  spre familia de moscoviţi. Vorbesc ceva între ei, nu prea îmi dau seama ce, şi la sfârşit prietenul îmi spune că cei doi rusnaci sunt foarte încântaţi de ţara noastră. Ca să ma dau mare şi să le întorc complimentul mă apuc şi eu să laud întinderile stepei ruseşti şi sufletul fierbinte al rusoaicelor. Precizez că unul dintre cei doi ruşi era o femeie care nu avea mai mult de 33 de ani.

La capăt de drum

Turăm maşina şi urcăm spre vârf. Îi vorbesc lui Nikolay despre originea glaciară a lacului şi despre faptul că dincolo intrăm într-o altă parte a României, în Ţara Transilvană. Intrăm în tunel şi suntem încă în judeţul Argeş. Ieşim din tunel şi suntem într-un alt judeţ, numai după 800 de metri; suntem în judeţul Sibiu. Eu însumi stau pe gânduri şi sunt năvălit de-atâtea amintiri de-atâtea locuri prin care am trecut, de atâtea fapte pe care le-am trăit şi mi se pare că am parcurs un drum lung, lung de care nu m-am bucurat întotdeauna cât trebuia. Ce păcat că nu mai pot reface acest drum trecut deja!