O săptămână prin imperiul sării

Anul 2012, nu înseamnă numai muncă, aşa că am hotărât ca o săptămână din concediu să mi-o petrec împreună cu familia la Praid, o localitate turistică aflată în judeţul Harghita, la doar câţiva kilometri de Sovata, îmbinând relaxarea cu terapia. După un drum de aproximativ cinci ore – pornind de la Piteşti – am ajuns la o pensiune. Din pliantele aflate la recepţie am aflat că, pe lângă cunoscuta salină, împrejurimile sunt pline de obiective turistice interesante: canionul de sare, rezervaţia geologică „Dealul Melcului”, muzeul de aragonit „Knop Vencel”, Casa fluturilor tropicali, lacul Ursu şi mocăniţa din Sovata. Aşa că nu am pierdut timpul şi am început să bifez pe listă, obiectivele vizitate.

Casa fluturilor tropicali

În prima zi, am plecat într-o plimbare de recunoaştere prin Praid. Sunt pur şi simplu fascinat de un înscris – CASA FLUTURILOR TROPICALI – plasat pe un panou. Ce va să zică oare această CASĂ A FLUTURILOR? Curiozitatea îmi este stârnită şi mă îndrept în direcţia indicată. În interior un spaţiul de circa 150 de metri pătraţi, amenajat cu plante tropicale, păsări şi peşti exotici, precum şi zeci de fluturi tropicali cu un colorit diversificat, mi-au creat senzaţia unei atmosfere unice. Fluturii sunt originari din America de Sud, Asia şi Africa şi au fost crescuţi aci în zona „ungro-transilvană” într-un incubator special. După naştere, sunt crescuţi în continuare de oameni specializaţi în aşa ceva care le supraveghează pe mai departe şi înmulţirea.Am stat multă vreme în faţa caselor acestor fluturi, gândindu-mă deopotrivă la marile miracole ale naturii, dar şi la inteligenţa şi sensibilitatea omului care ştie să înfrumuseţeze şi mai mult aceste miracole naturale.
Pe tot parcursul plimbărilor mele în zonă am fost pur şi simplu urmărit de misterioasa Casă a fluturilor tropicali.

Salina Praid

Intrarea în galeriile abisale ale salinei se face după o deplasare de aproximativ câteva minute, apoi se coboară pe scări încă vreo 250 de trepte. La 120 m adâncime este imposibil ca grandoarea galeriilor să nu impresioneze chiar pe un om ne dedat visărilor.
Camerele sunt iluminate electric, cu ventilaţie continuă.
La Praid se practică tratamentul medical subteran cel mai intens din România. Am urmat şi eu împreună cu Darius al II-lea (...minunatul meu fiu) laolaltă cu minunata mamă a viitorului împărat, patru şedinţe de speleoterapie. Din grupul nostru, am uitat – nu ştiu de ce - să o citez la loc de cinste şi pe Sofia, viitoarea înţeleaptă a acestei familii (se ştie prea bine că Sophia, în limba greacă înseamnă chiar înţelepciune).
Jucării din lemn – maşinuţe, căluşei, avion, trenuleţ – leagăne şi tobogane făceau deliciul celor mici. Căţărându-se şi escaladând traseele amenajate în parcul de aventuri, trambulinele şi toboganele gonflabile, copiii îşi consumau de zor energia lor debordantă. Am avut o cu toţii o mare surpriză: în spaţiul salinic se înălţa o capelă ecumenică, jumătate din sare şi cu mobilier interior din lemn. Mai încolo puţin am dat de un bar, de mese de ping-pong şi de un instructor de gimnastică care-i lua „la rost” pe toţi cei care – fără să îşi dea seama – deveniseră pacienţi în lumea subpământeană.
În ce constă efectul curativ al salinelor?
După părerea medicilor, există un ansamblu de factori fizici, chimici, biologici, care lucrând împreună, declanşează efecte terapeutice pozitive asupra organismului uman. Printre aceşti factori se citează: sterilitatea aerului, umiditatea ridicată, conţinutul favorabil al condensului, temperatura constantă, viteza redusă a curenţilor de aer, ionizarea negativă mare, cantitatea de ozon foarte redusă, valoarea pH-ului scăzută, etc.
Luând în consideraţie factorii microclimatici se afirmă că Salina Praid este potrivită, mai ales pentru tratarea bolilor căilor respiratorii.

Intrarea în Salina Praid

Coborârea scărilor

Darius în trenulețul din lemn

Darius în mașina lui Fred Flinstone

Parcul de aventuri 

Galerii în Salina Praid

Capela ecumenica

Galerii în Salina Praid

Orizontul bazei de vizitare şi tratament

Muzeul sării Praid

În interiorul salinei, un loc special amenajat funcţionează ca muzeu. Acesta prezintă vizitatorilor printre exponate, instrumente folosite de-a lungul timpului la extragerea sării, machete şi ilustrate cu metode de extracţie a sării dar şi un istoric al exploatării sării la Praid.
Din informaţiile culese am aflat că începuturile istoriei exploatării sării datează încă din epoca romană. Unde oare nu şi-a mai băgat nasul spiritul pragmatic al cuceritorilor romani?
În documentele scrise sunt amintite patru excavaţii de suprafaţă tip amfiteatru, dar în decursul timpului au fost descoperite şi cărămizi cu inscripţia LVM (Legio V Macedonica). Excavaţiile, părăsite de romani, au fost reluate mai târziu de avari şi există unele relatări ale cercetaşilor comandantului ungur Tohotom, în drumul lor spre bazinul Carpatic, care relatează despre extragerea sării în Transilvania.
Prima atestare scrisă, sigură, datează încă din anul 1405, când regele Luxemburgi Zsigmond a interzis ca marii proprietari de pământ să deschidă ocne de sare pe pământurile lor.
În istoria complicată a minelor din Praid s-a implicat foarte târziu şi Mihai Viteazul, care a reînviat speranţele secuilor de recăpătare a drepturilor strămoşeşti la sare, contestate în decursul timpul de mai mulţi regi maghiari. Oamenii de rând s-au alăturat voievodului, iar el, după câştigarea luptei de la Şelimbăr (1599) şi-a ţinut promisiunea.
În anul 1714, exploatarea sării devine un privilegiu habsburgic şi din această cauză preţul ei a crescut foarte mult şi în secuime se aducea obiectul cu pricina, prin contrabandă, din Ţara Românească.
Abia după 1762 sub conducerea inginerului austriac Frendl Aladar, în partea sud-vestică a Dealului Sării, s-a deschis prima mina subterană în formă de clopot, care în 1784, cu ocazia vizitei împăratului Iosif al II-lea, mina din Praid primeşte numele acestuia.
Sarea extrasă era legată în piei de bivol şi ridicată la suprafaţă cu crivacul cu cai.

Extracția sării din mina Iofis

Despre minerit sistematic putem vorbi numai din anul 1787, data la care sarea din Praid devine proprietatea trezoreriei din Viena. Din ocna clopot a minei Iosif, s-au deschis două camere laterale, minele Karoly şi Ferdinand, tot în formă de clopot. Adâncimea lor totală, împreună cu puţul de extracţie, atingea 66 m.
Foarte interesant faptul că chiar până în secolul al XIX-lea, uneltele de lucru – denumite icuri - folosite în mina respectivă erau construite din lemn, iar bulgări de sare aveau formă de scoică. Bătăile icurilor (un fel de pene) erau dirijate şi executate concomitent, la comandă, până când din masa sării se auzea un sunet tăios salicordial (sunetul sării), moment în care se disloca calupul de sare din roca mamă, având forma de scoică.
În anul 1864, lângă mina Jozsef, s-a deschis mina Farhuzamos (Paralela), care şi în zilele noastre constituie una din cele mai mari cavităţi artificiale subterane, având înălţimea de 96 m, lăţimea de 40 m şi lungimea de 100 m. Aş face precizarea în acest context că din punctul belvedere la care se ajunge prin tunelurile salinei, se poate observa imensitatea vechii exploatări. Este imposibil ca proporţiile pe cât de întinse pe atât de impresionante să nu te scoată pe tine – biet turist – din gândurile tale prozaice, cotidiene. În faţa ta se ridică pereţi de sare înalţi de aproape 100 de metri, deci cam cât un bloc de 20 de etaje pe care-l vezi dintr-un spaţiu foarte îngust.

Punctul belvedere - Mina Iosif

Salinele din Transilvania şi Maramureş au fost reorganizate, după Primul Război Mondial, în 1920, de către statul român. În anul 1945 a fost introdusă metoda de exploatare prin explozie, în urma căreia, tradiţionala metodă de exploatare a secuilor a devenit, definitiv, istorie.
Între anii 1947-1949 s-a deschis mina Gheorghe Doja, după numele marelui conducător al răscoalei iobagilor din 1514.
De remarcat că transportul sării realizat prin crivacul cu cai era încă în viaţă chiar şi în 1952 când este înlocuit cu o maşină electrică de extracţie.
În anul 1978, la 40 m adâncime sub minele vechi, au fost deschise orizonturile noi, a căror exploatare a început în anul 1980.

Muzeul Sării

Unelte folosite la minerit

În anul 1991 au început lucrările de deschidere a unui sector minier nou, Telegdy, care se exploatează din 1994. Acest sector poartă numele unuia dintre cei mai perseverenţi directori din istoria Salinei Praid, Telegdy Karoly.

Canionul de sare

La doar câteva sute de metri la ieşirea din salină, am dat peste un alt obiectiv turistic cu care locuitorii din Praid se mândresc, „Canionul de sare”. La trecerea pe lângă poalele dealului, am fost impresionat de ineditele peisaje create în versanţii de sare.
Dintre multele fenomene ale canionului, am fost impresionat în mod deosebit de izvoarele care veneau de nu ştiu unde suprasaturate cu sare. La lumina soarelui apele se evaporau lăsând în urma lor doar sare. În canalele prin care curgea apa se observau cruste şi forme amorfe asemănătoare boabelor de mazăre, cum le spun localnicii.

Izvoarele sărate

Conopidele de sare

Pe la mijlocul dealului, pe unde coborau la vale izvoarele, s-au construit spontan în decursul timpului un fel de pietroaie imense denumite „conopidele de sare”.

Într-un anume fel, unde întorceai ochii te regăseai în acelaşi imperiu al sării. Ciudat este faptul că chiar într-un imperiu al sării, te întâlneai la tot pasul cu forme, arătări şi construcţii sublime. M-am căţărat pe treptele de pe margine dealului, iar de acolo am coborât pe fundul dolinei. Aici o cavitate în formă de pâlnie – ponorul de sare – a apărut în urma precipitaţiilor căzute pe suprafaţă masivului de sare. Apa infiltrată în muntele de sare a creat un fel de peşteri adânci de câţiva metri şi turiştii sunt avertizaţi prin pancarte să evite aceste locuri.

Poporul de sare

Apa infiltrată în muntele de sare a creat un fel de peşteri adânci

Merg mai departe şi ajung la – lapiezuri – formate pe suprafaţa rocilor de sare expuse direct apei de ploaie. Precipitaţiile căzute formează adâncituri pe suprafaţa muntelui de sare, alcătuind o reţea de creste mici. Dumneavoastră ar trebui deci să vă imaginaţi un munte de sare pe a cărui suprafaţă se formează în permanenţă imensitate de adâncituri ascuţite, mai ales în urma ploilor.

Lapiezurile

Podul din bolovani

O adevărată aventură demnă de seria cinematografică Indiana Jones a fost traversarea râului pe bolovani de piatră. La capăt se aflau băile cu nămol sărat, care şi ele au virtuţi terapeutice de care eu nu m-am putut bucura pentru că timpul era relativ răcoros şi nu mă puteam „înnămoli”. Nici vorbă ca însoţitorii mei să se dedea la o asemenea operaţie!

Băile cu nămol sărat

La capătul drumului din Canionul de sare trona maiestoasă „creasta de sare”, un alt fenomen atins de aripa sublimului într-un imperiu al sării. Ce paradox!

Podul mișcător

Crestele de sare

Darius la crestele de sare

Crevase în sare

Cât de paradoxal ni s-ar părea locul străbătut de echipa noastră compusă din patru fiinţe, acesta este totuşi excelent pentru o prozaică odihnă de câteva zile.

Muzeul de aragonit „Knop Vencel”

Am plecat croit să vizitez un alt reper turistic, „Dealul Melcului” aflat pe drumul de la Praid spre Odorheiul Secuiesc, la est de şosea şi la nord-vest de localitatea Corund. Pe parcursul drumului m-am întrebat ce-o fi aşa de interesant la acest deal de are un loc în pliantul cu recomandări turistice. Parchez maşina şi până să ajung la locul cu pricina, un panou îmi arată că mă aflam în faţa Muzeului de aragonit „Knop Vencel”. Termenul de aragonit îmi suna necunoscut. În interior, o domnişoară drăguţă, ghidul, ne spune că aragonitul este o rocă folosită la confecţionarea obiectelor ornamentale, care era exploatată în cariera de piatră de la „Dealul Melcului” către care pornisem eu, împreună cu toţi ai mei.

Cristelniță de aragonit

Obiecte de lux din aragonit șlefuit

Muzeul prezintă în expoziţie, pe lângă obiecte de lux şi artefácte din aragonit, date istorice cu privire la profesorul Knop Vencel, de numele căruia se leagă, în fapt, prestigiul exploatării aragonitului. Vaze, scrumiere, bomboniere, cutii de bijuterii, o cristelniţă – obiectul cel mai mare şi valoros – sunt câteva dintre obiectele galeriei muzeale, şlefuite din această rocă preţioasă. Toate acestea sunt realmente unicate de un extraordinar simţ estetic şi denumite – poate impropriu – obiecte de lux, care fuseseră realizate în secţiile uzinei de prelucrare a aragonitului, în a cărei incintă funcţionează actualmente muzeul.
Knop Vencel, s-a născut la 29 ianuarie 1872 în Lomnice (Cehia). A studiat la Horice (Cehia) şi Viena unde şi-a însuşit tainele cioplirii în piatră. A fost invitat în 1895 de statul maghiar să fie profesor chiar la o şcoală de cioplire şi şlefuire din Zlatna, iar în 1896 a fost premiat pentru succesele sale pedagogice.
Anii 1930 au fost cei mai fertili pentru mină şi uzină, iar produsele sunt căutate şi cunoscute în toată Europa. În Indicatorul Ministerul Industriei şi Comerţului din România, Fabrica de lux pentru articole de aragonit din localitate respectivă apare cu o exploatare de 14 tone anual. Uzina a avut privilegiul să fie vizitată şi de familia regală română, iar Knop Vencel a fost decorat cu crucea de cavaler al Ordinului Coroanei României Mari. După 1950 depozitele de aragonit s-au epuizat treptat, exploatându-se doar resturi ale acestui minereu. Fosta uzină de prelucrare a aragonitului a devenit un minuscul atelier ceramic, iar în 1974 a dispărut şi acesta.

Rezervaţia geologică „Dealul Melcului”

Pe mine mă interesa însă, încă de la plecare, cariera propriu zisă de aragonit plasată la „Dealul Melcului”. Acest deal stâncos a lut naştere în urma proceselor tectonice, legate de prezenţa sării, vulcanismului şi eroziunii.

Dealul Melcului

Filoane de aragonit

Policromia aragonitului

Urcăm dealul şi în faţă ne apare un coridorul strâmt săpat între două stânci de natură vulcanică cu vechime de milioane de ani. Stâncile respective ar fi rămas ca atare dacă nu erau traversate de izvoare care au depus pe acestea carbonaţi şi abia astfel s-a format aragonitul. Depunerile de aragonit, tot în decursul multor ani, au căpătat diferite culori, aşa încât astăzi te afli în faţa unei splendide policromii stâncoase: negru, maroniu, galben, gri şi alb. Vă daţi seama cu ce splendoare este întâmpinat călătorul acestor meleaguri.

Izvorul carbogazos și sărat

Punctul de atracţie dintre cele două stânci este un izvor activ, sărat şi carbogazos. În locul în care apa iese la suprafaţă te întâmpină o muzică şuierătoare, datorată emanaţiei intensive de bioxid de carbon şi gaze cu miros de hidrocarburi. În bazinetul izvorului, depunerile aduse la suprafaţă, au nuanţe turcoaz-albăstrui.

Astăzi, „Dealul Melcului” – nu prea ştiu de ce se cheamă astfel – are statut de rezervaţie geologică din anul de graţie 1980.

Lacul Ursu

Pentru că la doar câţiva kilometri de Praid, la graniţa dintre judeţul Harghita şi judeţul Mureş se află Sovata, nu am pierdut ocazia să vizitez atracţiile oraşului balnear. Principal punct turistic al staţiunii Sovata este lacul Ursu, cel mai mare lac helioterm din lume şi singurul din Europa – perla şi mândria micului orăşel. Acesta a luat naştere în locul unui depozit de sare, peste care s-a revărsat două pâraie cu apă dulce. Altfel, nici nu s-ar fi format lacul devenit celebru, a cărui apă este dublu stratificată: un strat sărat dedesubt şi un strat de apă dulce deasupra, fapt ce explică fenomenul heliotermiei, prin care apa se menţine tot timpul caldă. Numele lacului vine de la forma pe care acesta o are şi care seamănă cu o piele de urs întinsă. Apa sărată a lacului este folosită încă din secolul trecut pentru tratarea sterilităţii dar este recomandată şi pentru unele afecţiuni reumatice.

Lacul helioterm Ursu

Împăratul Darius al II-lea

Mocaniţa

Celebra mocăniţă – altă atracţie a oraşului balnear Sovata – are o vârstă onorabilă, şi a fost readusă în actualitate de curând, spre mare desfătare a copiilor, dar deloc neglijată nici de vârstnici. Spre mirarea mea, toate cele 90 de locuri ale garniturii au fost ocupate imediat. Călătoria pe tronsonul de cale ferată îngustă între Sovata şi Câmpu Cetăţii, fumul gros al locomotivei ce ajungea nestingherit şi în vagonul gondolă, m-au făcut să mă simt în perioada de început a secolului XX, când locomotivele cu abur erau în epoca lor de glorie. Suflul aerului amestecat cu miros de lemne arse brăzdat de scântei mărea şi mai mult ineditul călătoriei pe linia ce şerpuieşte liziera pădurii.

Mocănița din Sovata

Darius în Mocăniță

Locomotiva mocăniţă din Sovata face parte dintr-un lot de 10 asemenea mijloace de transport construite în anul 1949, la fabrica Chrzanowo din Polonia. Mocăniţa funcţionează cu cărbune sau lemn de esenţă tare şi are o viteză de circa 35 km/h, şi o autonomie de 30 km. Fiul meu – Darius al II-lea – pe toată durata călătorii – dus-întors – a fost în extaz şi ar fi fost în stare să rămână o zi întreagă în plimbarea către-n sus şi către-n jos.

Turnul din Saschiz

Lucrurile frumoase şi pasionante nu durează însă prea mult. Trebuia să ne întoarcem către locurile noastre. În drumul nostru, oarecum cu tristeţe în suflet şi cu nostalgia minunilor pe care le văzusem, am trecut prin Saschiz, din judeţul Mureş. Localitatea este dominată de un impresionant turn, aflat lângă biserica evanghelică, construită la sfârşitul secolului al XV-lea de către coloniştii saşi. Acest turn cu ceas este una dintre cele mai frumoase construcţii medievale din Transilvania. Evident că ab iniţio a avut o funcţie de apărare, fapt atestat şi de existenţa gurilor de aruncare prin care, probabil, băştinaşii aruncau pietre, trăgeau cu tunurile sau cu alte arme din vremea respectivă. Se spune că turnul din Saschiz a avut ca model celebrul Turn cu ceas din Sighişoara. Erau încă atâtea şi atâtea monumente pe care trebuia să le admirăm! Timpul nostru era însă măsurat iar călătoria până la Piteşti era lungă. Ne aşteptau obligaţiile cotidiene, pe cât de nesuferite, pe atât de necesare existenţei noastre.

Turnul din Saschiz



Trei zile în Polonia

De curând am avut ocazia să vizitez Polonia. Chiar dacă vizita nu era una în scopuri turistice, nu am pierdut ocazia, ca după amiezile post serviciu să vizitez câteva din locurile necunoscute mie, mai exact oraşul Bedzin, situat undeva în sudul Poloniei, între Katowice şi Cracovia. Bedzin este un oraş atestat în secolul al XIV-lea fiind construit în jurul castelului cu acelaşi nume. Iată câteva dintre aceste locuri pe care le recomand trecătorilor prin această parte a Poloniei.

Palatul

Împreună cu colegul meu polonez – devenit ghid în această aventură – ne-am luat bicicletele şi am pornit la drum în jurul oraşului. Marcin – colegul ghid – m-a ispitit cu privire la condiţia mea fizică. Primul obiectiv întâlnit a fost palatul familiei Mieroszewski, construit în stilul baroc-neoclasic, în anul 1702. Clădirea palatului în forma ei actuală a fost reconstruită pe plan dreptunghiular în secolul 18-19. Parcul palatului este locul preferat de tinerii căsătoriţi pentru şedinţele foto de după nuntă, care ne-au şi primit cu interes în intimitatea lor – eveniment atât de nemaipomenit în viaţa de început a unei familii. O mică decepţie pentru mine: uşile palatului erau închise.

Lacul

De la palat am pornit în amonte, pe malul râului ce străbate oraşul. Drumul nu era de loc confortabil, mai ales că eu nu aveam o experienţă îndelungată în abordarea ciclistică. În jurul nostru mulţime de ciclişti care emanau voie bună de care m-am contaminat şi eu pentru a nu-mi face de râs neamul din spaţiul mioritic. Râul era plin de raţe care se bălăceau, întrecându-se cu câte un caiac solitar. Ne-am oprit pentru scurt timp pentru a contempla o liotă de tineri care jucau pasionaţi volei. În sfârşit am ajuns la capătul itinerarului, unde trona maiestos un lac întins, nu destinat agrementului, ci pur şi simplu ca un monument natural. În aval, era amenajat un al doilea lac destinat de data aceasta agrementului. M-au impresionat plăcut figurile luminoase ale salvamarilor care făceau antrenamente cu câinii ce urmau mai apoi să preia din sarcinile acestora. Nu sunt un mare iubitor de câini, dar spectacolul acela mi-a dat o stare sufletească deosebită. Poate, poate – nu se ştie – îmi voi lua un câine şi îi voi citi şi cărţi „chinologice” care să mă scoată din monotonia lecturilor mele inginereşti. Era acolo un căţel neinstruit, pe care unul dintre salvamari se chinuia să-l atragă spre apă. Începătorul canin nu vrea să-l asculte cu nici un chip, în timp ce un alt patruped, deja specialist nu ştia ce să facă pentru a ieşi dintr-un ţarc să sară în apă. Unul, ţipa de teama apei, altul ţipa să sară-n apă. Acelaşi obiectiv declanşa reacţii atât de diferite la cei doi „prieteni ai omului”. Faptul mi-a atras atenţia că şi în cazul speciei homo, lucrurile stau tot cam aşa.

Marcin mi-a relatat că toate amenajările turistice sunt construite cu fonduri europene, absorbite cu tenacitate de către administraţia poloneză, ceea ce nu prea se întâmplă prin România noastră dragă.

Biserica

Când am revenit în oraş, după vreo două ore, puţin obosit dar cu sufletul deschis, am vizitat o biserică de peste 600 de ani purtând hramul „Sfintei Treimi”. Auzisem multe lucruri despre religiozitatea naţiei poloneze şi aş fi dorit să particip la o slujbă. Am trăit şi acum o altă mică decepţie. Slujba se terminase şi preotul tocmai se pregătea să tragă uşile bisericii. Amabil ne-a invitat totuşi în interior şi ne-a dat şi unele explicaţii. Evident, spre deosebire de biserica ortodoxă aici predominau arcadele înalte, vitraliile şi nelipsita orgă în acordurile căreia, credincioşii se înfrăţeau – probabil – cu Divinul. Parcă mă învăluiau şi pe mine, din nu ştiu ce misterioase locuri, acordurile „Patimilor după Matei” de Bach. Pe mine, da – chiar pe mine – individul acesta cu educaţie tehnică, poate chiar tehnicistă şi cu o mai precară deschidere spre lumile transcendente.

Castelul

Se înserează si nu mai este timp pentru vizitarea castelului. Rămân impresionat de modul în care acesta este iluminat pe timpul nopţii. Îmi fac timp şi – în ultima zi – vizitez  acest castel, ctitorit de Cazimir cel Mare în secolul al XIV-lea pe amplasamentul unei vechi fortăreţe din lemn.

În curtea castelului am încercat să mă transpun în perioada străveche, de glorie a celebrului castel, renumită fortăreaţă la graniţa regatului Polon. Muzeul din interiorul castelului adăposteşte pe cele trei niveluri expoziţii de armament şi muniţie folosite de-a lungul timpului la apărare dar şi ilustrate ce prezintă istoria mai recentă a acestuia. Am văzut de exemplu ilustrate din timpul celui de al doilea război mondial, când Polonia a înscris acea pagină glorioasă în lupta sa cu invazia hoardelor hitleriste. Mă gândesc, că poate, cel puţin două trăsături sunt caracteristice spiritului polon: religiozitatea şi eroismul. Armurile, arbaletele, săbiile, suliţele dar şi arme de foc tunuri, puşti şi pistoale denotă perioada cruntă străbătută de castel ca avanpost de apărare. De sus, din turn, poţi vedea panorama împrejurimilor dar şi orice mişcare din oraş cu ajutorul unei lunete. De asemenea dacă doriţi să petreceţi mai mult timp în interiorul fortăreţei, în subsolul castelului funcţionează un pub, unde turiştii îşi pot alina setea. La ieşire rămân surprins când nişte tineri se antrenau simulând diverse situaţii întâlnite în timpul duelului cu sabia, lângă castel funcţionând un club al pasionaţilor de tehnicile vechi de luptă.

De-a lungul timpului istoria a fost cruntă pentru castelul din Bedzin. Din 1348, de când acestea a fost transformat în fortăreaţă din piatră, a fost folosit ca avanpost militar pentru următoarele două secole. Din secolul al XVI-lea castelul a început să se erodeze, iar în 1616 acesta a fost distrus de foc, şi mai apoi de invazia suedezilor în 1657. Degradarea a continuat şi abia după 1950, când a intrat în posesia autorităţilor guvernamentale a fost complet restaurat şi astăzi funcţionează ca excelent muzeu cu o admirabilă arhitectură medievală poloneză. A trebuit să-mi fac bagajul şi să plec spre aeroport, părăsind cu părere de rău un loc al cărui spirit nu l-am putut pătrunde în cele două-trei zile petrecute în sudul Poloniei. Mă chemau „prostioarele” cotidiene cu brutalitatea lor imperativă şi nu aveam încotro. Nu pot însă trece în uitare aceste zile minunate şi îi îndemn pe toţi să treacă prin spaţiul polonez cu o istorie pe cât de eroică, pe atât de mândră şi încărcată de duioşie.